Vinul
Cerinţele UE
După intrarea în UE, acesta şi-a impus acquisul de care se tem micii producători.
Viile hibride trebuiesc înlocuite cu plantaţii de viţă nobilă.
Totuşi, România, care s-a înscris cu 180.000 hectare de vie, chiar dacă va fi obligată, până în 2014, să defrişeze 10% din podgoriile sale, este într-o situaţie mai bună decât Franţa, Spania, etc, care au de defrişat mult mai mult. În România, prin restructurare, adică prin noi plantaţii cu material vegetal modern, se va ajunge la 8-9 milioane de hectolitri pe an, faţă de 5 milioane hectolitri în prezent, deci sub producţia celorlalte ţări, care sunt obligate să şi-o micşoreze.
În ceea ce-i priveşte pe ţărani, până la jumătate de hectar, nu sunt consideraţi actori comerciali. Prin urmare, dacă scot pe piaţă mai puţin de 2000 l de vin pe an, nu au obligaţia să respecte condiţiile de producţie impuse de stat. Altfel spus, până la 5000 m pătraţi de vie ţăranii pot cultiva, cum doresc.
La plantaţiile care depăşesc 0,5 ha obligaţiile legale ale proprietarilor sunt aceleaşi ca şi la marii producători: înscrierea în cadastrul agricol; declararea recoltei; defrişarea până în 2014 a hibrizilor direct producători (H.D.P.) : Othelo, Izabela, Clinton, Noah , Jacuzzi şi Hebermont.
Rămâne însă totuşi posibilitatea de a-şi menţine vinurile lor specifice, diversitatea soiurilor locale.
Legislaţia europeană nu a schimbat fundamental condiţiile de producţie, cu excepţia defrişării soiurilor hibride.S-au schimbat însă condiţiile comercializării.
Azi, în UE, 75% din producţia de vin este vândută în supermarketuri, de marii producători, restul de vin, produs pe suprafeţe mici, are un circuit scurt de comercializare, direct de la cramă, la restaurantele din jur.
Statele membre sunt obligate să transmită Comisiei Europene lista cu vinurile de calitate produse într-o regiune determinată pe care le recunosc, indicând pentru fiecare dintre aceste vinuri detalii privind dispoziţiile naţionale, care reglementează producţia şi fabricarea lor.
Legislaţia românească
După intrarea României în UE, Legea viei şi vinului nr.244/ 2002, a fost modificată potrivit cerinţelor europene devenind Legea 83/ 2007.
Alături de acestă lege proprietarii de vie şi producătorii de vin trebuie să aibă în vedere şi alte măsuri legislative în vigoare.
Astfel, mărcile şi indicaţiile geografice se obţin conform Legii 84/ 1998.
De asemenea, în conformitate cu Regulamentul (CE) al Consiliului nr.479/2008 şi cu Regulamentul (CE) nr.555/2008, în sprijinul viticultorilor vine azi şi HG 1228/2008, care stabileşte modul de acordare a sprijinului financiar comunitar producătorilor din sectorul vitivinicol.
Prin APIA se acordă sprijin financiar atât pentru replantări, cât şi pentru certificarea cantităţii de vin cu denumire de origine controlată şi achiziţionarea insemnelor de certificare a acestei categorii de calitate.
Ordinul 481/ 2008 modifică Anexa la Ord. 942/ 2004 privind aprobarea introducerii insemnelor de certificat de calitate.
În sfârşit, Hot.134/ 2008 vizează specialităţile tradiţionale garantate ale produselor agricole şi produselor alimentare.
Urmărind Lista denumirilor de origine, a indicaţiilor geografice şi menţiunilor tradiţionale admise spre utilizare în România,referitor la Podgoria Aradului găsim înregistrate doar două denumiri : Miniş şi Dealurile Zărandului.
În prezent Podgoria Miniş –Măderat este înregistrată cu următoarele soiuri :

Doi producători au reuşit să relanseze producţia de Cadarcă: Wine Princess şi Cramele Pâncota.
Din perspectiva viitorului etnoturism în Podgoria Aradului, Wine Princess SRL merită o atenţie specială, pentru viitorul „Drum al vinului”.
În prezent Wine Princess deţine 61 ha( 45 ha proprietate şi 16 ha în arendă), pe care cultivă 75-80% soiuri roşii (20 ha Pinot Noir, 10 ha Cadarcă, 6 ha Burgund iar în rest Cabernet Sauvignon şi Merlot) dar şi câteva soiuri albe( 4 ha Traminer, 6 ha Fetească Regală, 2 ha Riesling Italian şi 3 ha Mustoasă de Măderat).
La VinVest Timişoara din 2009, Wine Princess SRL a obţinut două medalii de aur pentru Burgund 2005 şi pentru Cadarcă 2006.
În, sfârşit, societatea îmbuteliază 250.000 de sticle anual dar vinde, prin propriile puncte de desfacere, şi vin vărsat. Crama pentru degustări se găseşte în localitatea Păuliş, sub clădirea primăriei.
În schimb, producătorii mici şi mijlocii de vin, deşi produc vin de calitate, în absenţa autorizărilor nu au piaţă de desfacere.
Tuica
Legislaţia românească
Odată cu intrarea în UE, producerea pălincii, ţuicii, rachiului ne se mai poate face decât în cazane şi instalaţii de distilare din inox, avizate şi autorizate sanitar.
Dincolo de aceste exigenţe, fireşti, dar care obligă proprietarii de cazane la cheltuieli importante, cele mai multe nemulţumiri sunt determinate de recomandările UE şi de normele privind accizarea alcoolului.Şi acesta pentru că pălinca şi rachiul de fructe, destinate consumului propriu, în gospodăriile individuale, deşi sunt recunoscute ca produse tradiţionale nu sunt scutite de accize, cum se întâmplă în alte ţări europene
Conform noului Cod Fiscal, în România producătorii individuali sunt accizaţi la fel ca marii producători de produse spirtoase, pălinca şi rachiul de fructe fiind incluse în grupul produselor definite ca alcool etilic(Art. 173 c.).
Accizele standard pentru alcoolul etilic sunt de 750 euro/ hl. Producătorul trebuie să achite 6,3 lei pentru o cantitate de până la 100 l şi 13,3 lei/ l la cantităţile mai mari de 100 l.
Potrivit aceluiaşi Cod Fiscal, toate distileriile trebuiesc autorizate ca antrepozite fiscale, cu un regim specific, ce presupune un control strict.
Aşadar proprietarul de cazan trebuie să meargă la Fisc, să completeze o cerere tip în care să precizeze dacă alcoolul produs va fi pentru consum propriu sau pentru vânzare.De asemenea el trebuie să estimeze cantitatea de ţuică pe care o va produce şi să specifice capacitatea instalaţiei de distilare şi tipul acesteia.Apoi trebuie să primească aprobare de la Metrologie pentru montarea unui contor la cazan, care să fie sigilat şi desigilat cu martori, de câte ori se face ţuică.
Pentru a primi autorizaţia de funcţionare, în cel mult un an de la obţinerea autorizaţiei de la Fisc, producătorii trebuie să îndeplinească şi standardele ISO 9001 iar la toate acestea se mai adaugă şi faptul că autorizaţia se acordă anual iar proprietarul cazanului trebuie să dea declaraţii la Fisc indiferent dacă fabrică sau nu alcool.
În sfârşit producătorii de ţuică, ca să poată comercializa produsul pe piaţa românească şi pe cea internaţională trebuie să înregistreze marca la OSIM şi să facă dovada că respectă normele stabilite prin Legea vinului şi viei.
Sistemul acesta greoi, ce s-a dorit implementat încă în perioada de preaderare, a făcut ca, în 12 oct. 2006, din cele 30.000 de cazane de fiert ţuică existente în România, să fie autorizate doar 119. Niciunul dintre acestea nu se găsea în judeţul Arad. Mai mult, la alte 100 li s-a ridicat autorizaţia fiindcă nu îndeplineau standardele ISO 90001.
Mai recent, Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale a elaborat un proiect de ordin, intrat în vigoare în 2 august 2008, prin care producătorii de băuturi tradiţionale româneşti persoane fizice sau firme, trebuie să ţină un registru care să conţină informaţii despre marfa vândută, tipul de materie primă utilizată, originea şi furnizorul acesteia,cantităţile de preparate aromatizate sau extracte naturale adăugate.
De asemenea producătorii trebuie să menţioneze denumirile băuturii comercializate dar şi informaţii despre loturile de produs finit, fiecare lot urmând să fie însoţit de o fişă tehnică, buletin de analiză şi probă martor.
În sfârşit, Compartimentul mărci, denumire de origine, produse tradiţionale, licenţiere, standarde din cadrul Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale interzice, în cazul în care numele băuturii tradiţionale este însoţit de denumirea locală sau regională geografică, fabricarea ei în altă regiune.
Etichetarea băuturilor tradiţionale trebuie să conţină denumirea produsului, lista ingredientelor, cantitatea ingredientelor care sunt specifice produsului, volumul, concentraţia alcoolică, denumirea şi adresa producătorului, ambalatorului sau distribuitorului şi lotul de producţie, pentru a permite identificarea datei îmbutelierii.
Asociaţia Producătorilor de Pălincă Naturală, cu sediul în Sălaj, consideră că este absolut necesar ca România să renegocieze condiţiile de producere a băuturii, cu încluderea pălincii, ţuicii şi rachiului printre produsele tradiţionale şi cu micşoarea sau scutirea de accize, câtă vreme Legislaţia Uniunii Europene prevede ca aceste produse să fie accizate cu doar 50 % din accizele standard ale ţării pentru acest produs.
Până atunci, mai mulţi producători din judeţul Arad încearcă să obţină atestat pentru rachiul pe care îl fac după reţetă proprie.
Un asemenea produs în curs de atestare este Răchia de struguri Mâsca,Răcia de Chisindia şi Vinarsul de struguri din Ţara Zărandului.

Legislaţia maghiară
Pe baza exemplelor internaţionale legea privind produsele alimentare din 1976 a stipulat înfiinţarea unui Codex Alimentarius Hungaricus, ceea ce s-a şi realizat prin Ordinul guvernamental din 1994. Modificările acestui Codex au asigurat armonizarea normelor privind alimentele maghiare cu sistemul UE.
În statele Uniunii Eurepene producerea şi comercializarea băuturilor alcoolice este reglementată prin ordinul 1576/89/EGK, care a recunoscut 3 produse speciale care pot avea denumirea respectivă: korn din Germania, grappa din Italia şi ouzo din Grecia. Tot aşa, Ungaria are dreptul de a folosi, pentru produsele preparate în ţară, denumirile de törkölypálinka (tescovină), gyümölcspálinka (palincă de fructe) şi barackpálinka (pălincă de caise). Pălinca ungurească trebuie să corespundă, cu toţi parametrii, exigenţelor Uniunii Europene. Nu poate fi aromatizată cu ierburi aromatice sau cu miere. Vechea tradiţie ungurească de aromatizare nu este interzisă, doar băutura preparată astfel nu poate fi numită pălincă.
Porcul
Cerinţele UE şi legislaţia românească
O parte din cerinţele UE legate de creşterea şi tăierea porcului au în vedere bunăstarea animalelor, altele sănătatea oamenilor.
Atât legislaţia românească cât şi cea maghiară au încercat să se racordeze la normele europene prin normative şi dispoziţii interne şi prin fixarea, în caz de nerespectare, a unor amenzi.
O primă dispoziţie a vizat carnea de porc, care, în UE, trebuie să fie slabă, adică să aibă, la carcasă, peste 56% ţesut muscular şi un strat de grăsime sub 15 mm.
Recomandarea a avut ca efect, în ambele ţări, schimbarea raselor autohtone de porci, cu rase europene de carne: Duroc, Pietain, Landrace.
Lucrurile au mers până acolo, încât Mangaliţa a dispărut din toate localităţile cercetate, deşi carnea provenită de la aceşti porci conţine o cantitate redusă de colesterol şi un procent mare de acizi graşi nesaturaţi.
În sfârşit înmulţirea noilor rase de porci nu s-a mai făcut în mod tradiţional prin montă ci s-a generalizat practica inseminării artificiale, ea însăşi distrugătoare de tradiţii, fiindcă ce semnificaţie mitico-simbolică mai poate să mai aibă „un porc făcut din siringă”, ca să o citez pe Iuliana Zoica, ţărancă din satul Avram Iancu.
Alte norme, menite să asigure bunăstarea animalelor, au întrat în vigoare la 1 septembrie 2006. A fost vorba de fapt despre o racordare a legislaţiei româneşti la cerinţele europene, elaborată de Autoritatea Naţională Sanitar Veterinară şi pentru Siguranţa Animalelor(ANSVSA).
Când însă s-a pus problema aplicării propriu-zise a prevederilor europene, România a început să negocieze, depunând mai multe amendamente, pe considerentul că unele norme, precum cele legate de asomare, contravin tradiţiei.
În acelaşi timp s-a dovedit că alte prevederi, nu pot fi controlate şi de funcţionarii de stat, din cauza numărului mic de angajaţi.
Ne referim aici la condiţiile impuse de Uniunea Europeană pentru creşterea porcilor în gospodărie.
O primă dispoziţie din acest pachet se referă la faptul că porcii nu pot fi crescuţi în oraşe, în condiţiile în care, în zonele suburbane, de la periferia oraşelor, aceasta este încă o practică curentă.
De asemenea porcul nu mai poate fi lăsat în ciurdă, liber pe câmp sau în pădure, chiar dacă acest mod de creştere este şi el unul tradiţional la români, fiind atestat în Transilvania, încă din secolul al XVIII-lea.
În sfârşit porcii crescuţi în gospodărie pentru consum propriu nu pot fi mai mulţi de 4 şi, în caz de vânzare, ei nu se pot vinde decât vii şi numai în sat.
Pentru bunăstarea animalelor, coteţele atestate în gospodăria românească din cele mai vechi timpuri, trebuie să îndeplinească azi anumite condiţii: să aibă un loc de dormit şi să fie suficient de înalte ca animalul să stea în picioare.De asemenea,în timpul creşterii, animalelor trebuie să li se asigure un anumit confort.
Astfel ele trebuie să aibă acces egal la mâncare iar hrana trebuie să fie bogată în fibre, energizantă.
Scroafelor pe cale să fete trebuie să li se asigure un culcuş separat şi o igenă corporală adecvată.
În sfârşit, animalele trebuiesc ţinute, cel puţin 8 ore pe zi la lumină de 40 lucşi şi trebuie să existe un contact vizual între ele.
Prevederi greu de înţeles pentru mulţi ţărani, care mai trăiesc în zonele de munte în case monocelulare, şi care nu înţeleg termenul de confort în cazul animalului din gospodărie.
Însă, aşa cum am arătat deja, cea mai controversată dispoziţie a fost aceea legată de asomarea acestuia prin împuşcare cu un pistol cu glonţ captiv sau electrocutare înainte de înjunghere.
Aşa cum am văzut din interviuri, înjungherea constituie şi azi o practică sacrificială încărcată de semnificaţii, ori, conform logicii ţărăneşti, ameţirea animalului n-ar face decât să strice sângele şi carnea, care sunt alimente rituale .
Dincolo de nevoia de a respecta tradiţia, s-a dovedit că organizarea acestei activităţii de asomare la nivelul întregii ţări cere timp, România fiind la ora actuală ţara cu cel mai mare număr de porci crescuţi pentru consum în gospodărie.De asemenea procurarea uneltelor necesare asomării presupune anumite costuri(50-200 euro) iar asomarea un personal calificat, autorizat de poliţie.
O altă dispoziţie, încălcată de România, este aceea de a nu mai vaccina porcii infestaţi cu pestă porcină ci de a-i sacrifica şi de a închide şi izola ferma respectivă.
În acest sens recent Uniunea Europeană a ameninţat că va interzice consumul cărnii autohtone şi în ţară dacă nu se vor respecta Regulamentele CE nr.178/2002; 852/ 2004 şi 853/ 2004.
În sfârşit, au nevoie de autorizări şi unităţile de procesare a cărnii, din acest punct de vedere ţăranii neavând voie să vândă carne şi preparate din carne, ci doar animale vii.
Totuşi trebuie să spunem că,începând din anul 2005 Compania Suinprod SA Roman a demarat un program de salvare a patrimoniului genetic al rasei Mangaliţa în România, pe considerentul că deşi este un porc cu carne grasă,această grăsime conţine o cantitate redusă de colesterol şi un procent mare de acizi graşi, nesaturaţi.
Cât priveşte armonizarea tradiţie ţărănească, norme UE, cert este că în ciuda declaraţiilor făcute de UE, care nu renunţă la impunerea asomării şi la celelalte norme, deocamdată ţăranii îşi cresc porcii aşa cum au învăţat ei din bătrâni şi îi sacrifică de Ignat conform tradiţiei, în vreme ce politicienii continuă să plede pentru recunoaşterea acestor tradiţii culturale, încât presa a şi anunţat că din iulie 2009 va fi aprobată sacrificarea tradiţională a porcilor şi mieilor câte zece zile înainte şi după Crăciun şi Paşti.
Legislaţia maghiară
Legea de protejare a animalelor 1998/XXVIII a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1999. Conform modificărilor legislative, începând cu data de 1 ianuarie 2003, porcii trebuie asomaţi înainte de a fi înjungheaţi.
*
Cercetările în Ungaria au dezvăluit că şi aici oamenii, cei drept mai puţini ca în România, cresc porci în gospodărie, însă cei mai mulţi îi cumpără gata crescuţi şi îi sacrifică de Crăciun.
Măcelarii sunt dotaţi cu pistol sau cu o instalaţie de curentat şi înainte de a înjunghea, curentează sau împuşcă porcul, încât nu mai simte cuţitul.
Rasele de porci întâlnite sunt Marele Alb, Petrain, Duroc, însă în ultimii ani şi în Ungaria a apărut o politică nouă de reintroducere a rasei Mangaliţa, ca rasa maghiară.Ca urmare în toate supermarketurile se poate cumpăra untură, slănină şi jumări de Mangaliţă, ambalată în ambalaje speciale cu tricolorul maghiar.
Painea
Cerinţele UE şi consecinţele imediate
Regulamentul Parlamentului European şi al Consiliului Europei nr.852/2004/CE din aprilie 2004 impunea o serie de norme pentru brutării.
Astfel, pereţii, plafoanele, duşumelele, uşile şi ferestrele acestora trebuiau să fie astfel construite, încât să prevină acumularea de murdărie, formarea condensului, creşterea mucegaiului, împrăştierea de particule, etc.
De asemenea toaletele trebuiau să fie în aşa fel plasate, încât să nu comunice cu spaţiile, unde sunt manipulate alimentele; să existe lavoare prevăzute cu apă curentă caldă şi rece, cu materiale pentru spălarea mâinilor, separate de cele pentru spălarea ustensilelor; să existe vestiare; personalul să fie echipat adecvat; pâinea să nu intre în contact cu făina; navetele să fie dezinfectate după fiecare transport.

La rândul ei, România, cu toate că era doar candidată, a emis, în anul 2005, H.G. 924/2005, ce urma să racordeze normele interne de funcţionare a brutăriilor la normele UE în domeniu.
Legislaţia românească prevede şi ea norme de tehnologizare şi reguli privind etichetarea (în cazul produselor preambalate), utilizarea aditivilor alimentari, utilizarea coloranţilor şi aromelor, etc.
Cu toate că măsurile cerute vizau sănătatea publică, presa vremii a fost reticientă, punând în cântar binele şi răul.Se prognoza chiar dispariţia brutăriilor săteşti şi, implicit, a pâinii coapte pe vatră. Şi acesta pentru că 40% din brutăriile, care funcţionau în ţară, se găseau în mediul rural şi nu erau pregătite pentru modernizări şi cerinţe, ce ieşeau din existenţa cotidiană, încă conservatoare, tradiţională.
Totuşi, în timp, chiar dacă lucrurile s-au mişcat mai încet, obligativitatea respectării normelor şi sancţiunile prevăzute, în caz de nerespectare, au adus într-adevăr schimbări în procesul de preparare a pâinii, de la dotări şi mici amenajări până la forma radicală de coacere electrică.
Pîinea de la sat a început, să se schimbe şi ea, devenind uşoară, pufoasă, albă şi, din cauza aditivilor, mai puţin sănătoasă.
Ţăranilor nu le place, pentru că nu mai e pâinea lor, alduită de Dumnezeu.
Brutarii recunosc că pâinea adevărată, este aceea în care se pune doar făină, apă, sare şi drojdie şi care se coace, la căldura jarului, în vechile cuptoare cu vatră.
În aceste condiţii ne întrebăm: Este prea costisitor să păstrăm acestă tradiţie, la scară mică, ca marcă identitară?
Legislaţia maghiară
Proaspăt devenită membră UE, Ungaria , prin Legea 2008 XLVI § 66 s-a grăbit să aplice normele ce i-au fost impuse.
Respectarea cerinţelor impuse, de către brutăriile comunale maghiare, nu a fost prea dificilă, fiindcă procesul de urbanizare a localităţilor rurale a însemnat, implicit, introducerea unor tehnologii noi, în producţia locală de pâine.