Un produs cu mai multe denumiri
În România, numele acestor distilate tradiţionale diferă, de la o provincie la alta, în funcţie de zonă geografică şi de materia primă. Prin urmare fie că spunem ţuică, pălincă, rachiu, horincă sau vinars, în esenţă însă este vorba despre acelaşi produs tradiţional din alcool.
Unul din sortimentele vechi din acestă zonă, este rachiul făcut din struguri storşi, care în Podgoria Aradului se numeşte rachiu de comină(tescovină).
Denumirea o găsim şi în regiunile din jur: Bihor, Zărand. Obiceiul de a distila materialul rămas după zdrobitul sau storsul strugurilor este menţionat cum am văzut în manuscrisul din 1805, dar el continuă să se practice, în acelaşi mod, şi astăzi.
Tehnologic, distilarea este în cazul cominei îngreunată de obiceiul unora dintre producători de a lăsa, la zdrobirea sau presarea strugurilor, ciorchinii, ceea ce determină o proastă fierbere a distilatului.De aceea, dacă masa cominei este prea groasă, ca să nu se prindă în timpul fierberii pe cazan, ea este diluată cu apă.
Adeseori podgorenii distilau primăvara, după Paşti şi vinul, pe care nu-l puteau vinde sau consuma până atunci. Acest distilat de vin în unele locuri se numeşte vinars, termen, cu care în unele sate de la poalele Munţilor Apuseni, sunt denumite toate tipurile de ţuică.
În alte sate, distilatul din fructe este numit răchie sau răcie, cu specificarea sortimentului „dă prune”, „dă mere”, etc.
Termenul de pălincă, cu toate că este cunoscut în judeţ, este mai puţin folosit de ţăranii români, care preferă să-i spună produsului lor răchie sau vinars.
Privind lucrurile dintr-o perspectivă europeană, pălincă românească, este alta decât pălinca maghiară sau austriacă, ambele recunoscute de UE.
Ca distilat artizanal „cu secrete”, în România se produc mai multe varietăţi locale, regionale, de pălincă , rachiu, ţuică, ce deschid posibilitatea înregistrării unor mărci cu denumiri geografice.
Sortimentele locale şi calitatea acestora sunt condiţionate de materia primă, de tehnologia preparării şi de modalităţile de păstrare.

Distileriile din judeţul Arad
Începând cu secolul al XVIII-lea, aproape în toate satele din judeţul Arad sunt atestate cazane ţărăneşti de fiert ţuică, dar şi plantaţii de pomi fructiferi, în special prunişti, din care se fabrica ţuica de prună.
Un exemplu în acest sens este conscripţia din 1771 de la Şiria, în care 133 de ţărani apar ca proprietari a unor plantaţii de pruni, după care plăteau impozit.De altfel, în urbariul se specifică şi faptul că iobagii din Comitatul Arad au avut voie să vândă vin şi ţuică din 28 septembrie până în ziua Crăciunului sau până în 23 aprilie, de Sf.Gheorghe.
Adevărata dezvoltare o va cunoaşte însă sectorul pomicol în această zonă între anii 1850-1870.
Ca urmare, în 1855 în comitatului Arad erau înregistrate 52 de unităţi producătoare de spirt, cea mai importantă dintre acestea fiind fabrica din Arad, deschisă în 1851, care avea o producţie de cca.1300 l/zi. În 20 de ani producţia zilnică a fabricii va ajunge la 12 700 l.
Trebuie însă să spunem că acestă fabrică n-a fost singura din oraş. În anul 1879 în Arad funcţionau 6 fabrici de spirt, cu o capacitate anuală de 67.000 hl de spirt.Datorită producţiei mari, spirtul a început să fie transportat cu vagoane cisternă de mare capacitate.
Băutura tradiţională
În paralel cu aceste fabrici, în satele şi comunele din judeţ au continuat să funcţioneze şi cazanele de fiert ţuică tradiţionale, ţărăneşti, de mică capacitate, confecţionate, din aramă, de ţigani. În ele se producea acestă băutură tradiţională pentru consum propriu.
Când ne referim la consum propriu, avem în vedere că ţuica românescă este prezentă în principalele momente din ciclul vieţii, la diferite sărbători calendaristice dar şi în viaţa socială a satului românesc.
Rachiul este consumat ritual, în colectiv, la botez, nuntă şi înmormântare şi la marile sărbători de peste an.De asemenea face parte din produsele oferite ca aldămaşuri la terminarea unor activităţi colective importante, sau ca plată pentru anumite activităţi.
Cât priveşte modul de preparare, în tradiţia românească, pentru ca pălinca sau rachiul să fie bune, fructele nu au voie să fie putrezite, uscate sau murdare.Ca să fermenteze ele sunt ţinute în căzi de lemn acoperite, 2-6 săptămâni, în funcţie de zahărul din fructe şi de temperatură.
Distilarea în cazanele săteşti de 140 l, la foc domol, durează 1-2 ore pentru un cazan.
Distilarea se face de două ori, produsul final fiind adus la o tărie de 50-52 de grade.
Una din formele tradiţionale de verificare a tăriei este scuturatul sticlei.Dacă răchia ţine mărgele, înseamnă că are peste 45 de grade.Cu cât ţine mărgelele mai mult, cu atât are mai multe grade.
Situaţia pălincii în Ungaria este oarecum diferită şi, în orice caz, mai bună ca a celei din România.Aici vechile cazane din alamă au dispărut de mult din peisajul rural.Oamenii adună prune sau alte fructe de pe proprietăţile lor, le lasă să fermenteze şi apoi fieb pălinca în pălincării avizate, în care utilajele sunt de inox.
Ungaria a solicitat încă din 2004 ca pălinca să fie considerată produs tradiţional maghiar şi să fie protejată prin legislaţia europeană.
Uniunea Europeană a recunoscut deja în 2004 pălinca ca un produs Hungaricum. Legea defineşte pălinca ca un produs făcut din materie primă din Ungaria cu metode (operaţii) stabilite în Ungaria. Pălinca astfel poate să devină atât în ţară cât şi în străinătate o marcă pentru Ungaria. Pentru controlarea calităţii pălincii şi pentru răspândirea consumării controlate a acesteia, statul maghiar a înfiinţat Societatea Naţională a Pălincii, a cărei membrii sunt reprezentanţi ai organizaţiilor profesionale.
Azi, pălinca ungurească se bucură de succes internaţional.
La a 18-a ediţie a concursului Destillata, organizat, în 2009, de Austria, cu participarea a 13 ţări (Argentina, Australia, Austria, Grecia, Olanda, Ungaria, Germania, Italia, Elveţie, Suedia, Slovacia, Thailanda şi Noua Zelandă),la care au fost prezentate produse din 188 de pălincării, juriu internaţional a clasat pe locul I o pălincărie din Agárd, Ungaria.Prin urmare, Premiul „Cel mai bun producător” a fost înmânat lui Vértes Tibor, proprietarul pălincăriei din Agárd.
În acelaşi timp există şi o politică a statului de susţinere a pălincii. În unele regiuni ale Ungariei producţia de pălincă este neaccizată. De asemenea, pentru promovarea produsului, la numeroase restaurante se oferă gratuit pălincă, din partea casei, iar în unele oraşe s-au deschis magazine specializate în acest produs, numite chiar Casa pălincii.