Pâinea
Rezultat al unei activităţi laborioase, trecută prin numeroase faze de transformare culturală, în credinţele româneşti ea este considerată o fiinţă vie. Ciclul vegetal al bobului de grâu trimite cu gândul la moarte – resurecţie, stabilind anumite punţi de trecere între ciclul vegetal al grâului - forma sa finită, pâinea, şi ciclul vieţii umane. Ca urmare, de la leagăn la mormânt şi de-a lungul întregului calendar, care marchează şi reperele ciclului de viaţă vegetală, riturile utilizează pâinea ca metaforă a fiinţei umane şi a fertilităţii.
În gospodăria tradiţională, pâinea, de la concepere până la consum, trece printr-un întreg ciclu de viaţă. Fiecare moment şi gest al procesului de fabricaţie este tradus de gândirea tradiţională într-un cod sexual. Este un scenariu, în care taina fermentaţiei/gestaţiei se suprapun.
Pe de altă parte, de la un gest la altul, ciclul pâinii se confundă cu acela al anului agricol ritmat de anotimpuri.
Valenţele magice ale pâinii rituale/ colacului
Pâinea rituală (colacul) stabileşte legăturile dintre vii şi morţi, dintre cer şi pământ, dintre zei şi oameni.
În tradiţia românească, ea este un simbol al fertilităţii. O găsim prin urmare prezentă într-o serie de rituri menite să potenţeze recolta.
În Bucovina, înainte de a începe semănatul, se aşează o pâine pe plug sau pe prima brazdă.
La fel, în Moldova se pune în coarnele boilor, la pornitul plugului, o pâine sau un colăcel.
În Dobrogea se rupe pâine sau colăcel pe ogor, în cornul plugului.
Încheierea seceratului este simbolizat tot printr-o pâine. Astfel, în Transilvania, la ceremonia agrară a cununii, când alaiul secerătorilor intră în casă, trebuie să găsească pe masă o pâine făcută din grâul nou.
În Oltenia, când se coace prima dată pâinea din grâul nou, se prepară o pâine ( colăcel), de care se leagă busuioc, sporiş şi alte flori. Aliment ritual, aceasta este scufundată în fântână apoi dată copiilor să-o mănânce, în credinţa ca astfel grâul viitor va fi spornic şi curat.
În sfârşit, la începutul aratului de toamnă, în Moldova se dau colaci sau pâine făcută din grâul obţinut la începutul seceratului, darul vizând fertilitatea holdei viitoare.
Ca ofrandă rituală, colacul este strâns legat de ciclul vieţii familiale, cu toate momentele sale - venirea pe lume a copilului, căsătoria, moartea - şi de cultul morţilor.
Amintim aici colacul miresei, rupt, în unele zone, de naşă deasupra capului miresei şi consumat, în colectiv, de participanţii la nuntă. Aliment sacru, acest colac este preparat la casa miresei, în condiţii de extremă curăţenie, şi împodobit cu busuioc verde şi alte flori colorate, legate cu fir roşu de lână.
Colacul ca pomană, rotund şi tăiat în cruce, prin aplicarea unui aluat, este prezent în ceremonialul înmormântării.
Tot aici trebuiesc incluse şi turtiţele de grâu, care se fac în Banat, după ce moare cineva, pentru Prânzişor şi Cinişoară, sau colacii pentru vămi.
Îl regăsim de asemenea în cultul strămoşilor, precum colacul ce se dă la Moşii de Crăciun sau cele 40 de pâinişoare, numite muncenici, care se dau de pomană la Moşii de Paresimi.
Din grupul pâinilor, care marchează calendarul popular, cel mai important este Colacul de Crăciun. Rotund, sub formă de cerc plin, el reprezintă, după unii etnologi, sacrificiul spiritului grâului, jertfa divinităţii, care moare şi renaşte împreună cu timpul la Anul Nou.
Tot în contextul Crăciunului sunt făcuţi şi dăruiţi, ca plată pentru colindat, Colacii feciorilor. Prepararea, urarea, primirea, ruperea şi consumul acestora nu sunt altceva decât secvenţe dintr-un ritual menit să atragă belşugul.
Pâinea sacră
Pâinea albă şi derivatele sale ( colacul, paştile, prescura) sunt în tradiţia creştină, alimente spirituale, sacre.
Creştinul se roagă în fiecare zi pentru „pâinea noastră cea de toate zilele”. De asemenea, pâinea este unul din simbolurile esenţiale ale lui Hristos, care spune despre sine: „Eu sunt pâinea vieţii”.
La primii creştini, frângerea pâinii reprezenta un act al comuniunii; în cadrul tainei euharistiei, la ortodocşi, pâinea dospită şi vinul se prefac în trupul lui Isus Hristos.
În acest grup de aluaturi se înscriu prescura şi paştile, ambele preparate de prescurăriţa satului, o femeie iertată, care imprimă pe ele, înainte de a le băga în cuptor, cu pristolnicul, insemnele lui Isus.
Datorită acestei sacralităţi, în tradiţia românească, este un mare păcat să arunci, să uiţi pe undeva sau să calci pâinea în picioare.

„ A face pâine”
În etnologia europeană, hrana este un factor de identitate culturală. Suntem ceea ce mâncăm. Ori, în Europa, a te aşeza la masă echivalează cu „a împărţi aceeaşi pâine cu cei din jurul tău.”
Făcutul pâinii, aşa cum se mai practică el în unele comunităţi tradiţionale româneşti, nu este străin de o anumită ritualistică, din care, pentru a ieşi cum trebuie, adică o pâine bună, nu lipsesc unele acte obligatorii şi anumite interdicţii.
Obiectele folosite la prepararea pâinii (covata, lopata, cuptorul) erau odinioară considerate, ele însele, ca încărcate cu puteri magice.
Cernerea, plămădirea şi coacerea sunt activităţi exclusiv feminine. Femeia ştie ce trebuie şi când trebuie făcut, secvenţele obligatorii de preparare a pâinii având un evident caracter ritual.
Pâinea poate fi frământată şi pusă în cuptor numai de o femeie curată ( nu în timpul ciclului şi în perioada de lehuzie).Odinioară, ea trebuia să respecte cu câteva zile înainte interdicţii sexuale şi alimentare.
De copt, se coace şi acum vinerea, zi considerată bună pentru această activitate.
Cernutul se făcea dimineaţa, în zori, odinioară pe nemâncate, în tăcere, iar frământatul se făcea cu apă neîncepută.
Adăugarea sării mărea puterile magice ale pâinii, fermentul - simbol al forţei vitale - învia coca.
Când se cocea prima pâine din grâu nou, aprinderea cuptorului se făcea cu ramura de Arminden. În mod curent cuptorul era stropit cu apă sfinţită iar la gura lui se făcea o cruce.
Băgatul pâinilor în cuptor se făcea cu mâna dreaptă, în tăcere. Numărul acestora trebuia să fie cu soţ.
Consumul era şi el unul ritualizat, fiindcă bărbatul era cel ce tăia pâinea iar înainte de tăiere făcea o cruce cu cuţitul. Pâinea este alimentul care, conform tradiţiei, trebuia consumat integral.
Tehnologia pâinii
Această sumă de secvenţe îndătinate, reprezintă, dincolo de caracterul lor ritual, momente dintr-un proces culinar.
În toate localităţile însă, moara a avut o importanţă vitală în economia rurală, fiindcă, până să ajungă pâine, grâul a trebuit măcinat. Or, o făină bună înseamnă o pâine bună.
Dacă, odinioară, în fiecare localitate funcţiona cel puţin o moară, iar oamenii din sat se planificau la măcinat, azi cele mai multe mori, devenite nerentabile, şi-au întrerupt activitatea şi la scurtă vreme, dacă nu au fost vândute şi nu li s-a dat altă destinaţie, s-au transformat în ruine.
Cu ocazia anchetelor de teren am descoperit, legat de pâine, situaţii diferite, de la localităţi, în care încă se mai coace pâinea în gospodărie, la cele în care pâinea este produsă în brutării şi se cumpără, până la localităţi, în care pâinea a devenit o simplă marfă, desementizată.
Într-adevăr, apariţia micilor brutării săteşti, în urmă cu aproape 200 de ani, a modificat în timp vechea tradiţie a preparării şi coacerii pâinii.Începând cu perioada interbelică, o parte din membrii comunităţilor rurale n-au mai copt acasă ci au dus aluatul de pâine, frământat, la brutării, pentru a fi copt de acestea.
Pasul următor, pe calea modernizării, a fost schimbarea făinii cu pâine.De fiecare dată, însă, brutarul satului respecta vechea tehnologie de preparare a pâinii de casă, chiar deritualizată, cum ajunsese, după ce n-a mai fost pregătită de femei.Desacralizată, noua pâine a început să fie cunoscută ca „pâine de brutărie coaptă pe vatră”. O pâine mare, grea, cu coajă, care rezista, fără să se usuce, asemeni celei de casă, o săptămână. Pâinea de casă - un viitor brand local în satele româneşti şi maghiare
A primi oaspeţii cu pâine şi sare
O practică obişnuită în satele româneşti şi maghiare este aceea de a-ţi primii oaspeţii cu pâine şi sare. Datina foarte veche, ce ţine de o ritualistică a ospitalităţii şi a darului, a supravieţuit până astăzi.
Semnificaţia pâinii dăruite implică însă oferirea vechii pâini tradiţionale, făcută în casă, situaţie în care, pentru anumite evenimente, localităţile apelează la femei pricepute, ca să o coacă.
Obiceiul acesta, dezvoltat, ar putea consitui, el însuşi un motiv de atracţie turistică, în localităţile rurale, care îl conservă şi îl promovează.
Praznicul de pită nouă
Anual, în cea mai apropiată duminică din preajma sărbătorii Sfintei Marii, adică după încheierea secerişului, în Beliu(jud.Arad) se organizează „Praznicul de pită nouă”.
Obiceiul a fost la origine un ceremonial agrar de terminare a seceratului, cu clacă, cu lăsarea pe câmp a unui petec de grâu, cu împletirea cununii de spice şi aducerea ei cu alai acasă, urmată de o masă rituală, comună, şi de joc.
Datina, întreruptă în anul 1913, a fost reluată în 1974, într-o formă nouă, de adunare populară şi de spectacol.
Cu toate că cei intervievaţi nu-şi mai amintesc vechile rosturi ale acestei sărbători, împortanţa ei în viaţa comunităţii explică cele 34 de ediţii, care au avut loc de la reluarea obiceiului până în prezent.
Singulară în zonă, sărbătoarea aceasta a pâinii noi, a făcut localitatea Beliu cunoscută în zonă şi în ţară, oferind condiţiile necesare pentru a transforma vechea datină într-un brand local, în ceea ce numim etnoturism.
Festivalul internaţional al pâinii
La Orosháza anual, în luna august, se organizează un festival internaţional al pâinii, la care participă mai multe ţări, cu propriile pâini şi preparate din grâu. Locul central în expoziţie îl deţine pâinea tradiţională, care, în fiecare ţară, este făcută cu respectarea unor secrete.
Dincolo de festivismul manifestării, descoperim dorinţa de conservare a propriei identităţi prin acest produs tradiţional.